Apare. Încet, încet, nici nu îți dai seama că vine.

Te face să te gândești. La ”cum ar fi”, ”ce-ar fi dacă”, ”poate poate”, ”oare?”. Nu prea știi cum să-i răspunzi. Te uiți și tu prin jur, oare știe cineva? Și afli speriat că nici ei habar nu au. Cel puțin asta îți spun. Dar fiecare știe de fapt despre ce este vorba. Știu și ei cum e.

Încerci și tu acolo să faci ce poți, ce crezi că e bine, ce crezi că se face în cazuri ca astea. Dar știi în adâncul sufletului că fiecare caz e diferit și nu găsești ascunse sub o piatră rețete magice care rezolvă tot. Așa că nu are rost să cauți. Fiecare pentru el.

În momentul în care ai senzația că ești stăpân pe situație, apare detaliul ucigaș. Sau așa îl percepi. S-a năruit tot ce-ai reparat tu. Iei sticluța de acolo și te îmbărbătezi. ”Hai, fii puternic! Fii bărbat !” îți șoptești în ureche. Vine un prieten pe la tine: ”Lasă mă, că trece. Nu te plânge așa. Îndură.”.

Toată situația îți dă dureri de cap, fiori reci pe șira spinării și, în cazuri extreme, chiar nopți nedormite.

Cel mai rău este faptul că, de oricâte ori ți s-ar întâmpla, nu te obișnuiești niciodată cu totul.

Dar la un moment dat se termină.

Nu te așteaptă pe tine viața. Te ridici și mergi mai departe. Te ridici și spui: ”Așa… unde rămăsesem?”.

E greu să te descurci cu răceala asta.

Comments (1) »

Visul unei salate de boeuf

Visam că sunt o mare varză şi că mă mânca prietenul meu iepuraş. Se îneca cu veşnicul meu fular- cel mai bun prieten al fetelor cu sâni mici.

Leave a comment »

You don’t have to come if you don’t want to

edo-pdc22.jpg

Leave a comment »

L.D. cu L.S.D.

Din seria „Întrebări complet aleatoare, care ți se materializează în cap, dar nu te gandești înainte să le adresezi cuiva”, o avem azi în rolul principal pe mama.

EDO: Ai gata mâncarea?

Mami: Da, sigur,în cinci minute poți să vii să mănânci… Te-ai trezit?

… Nu mami, m-am gândit să te sun din vis să văd cum reacționezi.

Cobor în bucătărie și observ cu mare surprindere televizorul dat pe „Noră pentru mama”. Evident. Oricum, încerc să mă distrez numărând greșelile gramaticale pe care le fac concurenții atunci când vorbesc. Am ce să număr. Iar maică-mea este foarte entuziasmată să îmi povestească cum doi concurenți au făcut sex, iar alți doi au făcut sex oral. Vai! Câtă nerușinare. Dar, dar… era împotriva regulilor emisiunii!

În ultimul timp, s-a întâmplat doar să îmi amintesc orice vis pe care îl am. Și cum se face că, azi noapte, am visat despre cerșetorii fără obligații. Cineva îmi povestea despre o organizație, aflată pe o stradă al cărei nume nu mi-l amintesc, în care putea intra oricine, și în care erai îndemnat și învățat cum să fii un cerșetor demn. Să ceri numai lucruri nefirești. Am fost surprins de ideea aceasta. Persoana respectivă chiar mi-a spus să caut pe google, pentru că este o organizație foarte mare, cu mulți membri. Mi s-a părut fascinant și am vrut imediat să aflu mai multe detalii. Dar nu am mai avut vreme, deoarece a apărut seminaristul de politologie și ne-a chemat în clasă. Și nimeni nu voia să vină, era ultima zi din an, mediile erau încheiate, stăteam toți prin curtea școlii și nu făceam nimic. Seminaristul a început să coboare scările intrării în școală și să îl ia pe fiecare de mânecă și să îi spună să intre în clasă. Ne tot repeta: „Nu vă fie frică. O să fie interesant.”, dar noi ne ascundeam care încotro. Eu, atunci când am văzut că a coborât scările, mi-am pus gluga de la hanorac pe cap (aveam hanoracul alb cu dungi pe mine) și am început să mă plimb după banda de plastic, cu spatele la el. Și el m-a privit, dar nu m-a recunoscut, așa că nu m-a chemat în clasă. Nu știu ce aveam de gând să fac prin curtea școlii, doar era ultima zi, știu doar că nu aveam deloc chef să mă duc la ora lui, deși bănuiam că ar putea să ne prezinte niște întâmplări interesante pe care nu le găsim în toate cărțile. Dar am rămas afară. Şi curtea şcolii s-a golit. Şi eram singur. Şi mă plimbam prin curte. Într-o parte era clădirea şcolii, în formă de U, în cealaltă parte era sala de sport, mare şi impunatoare. Ocoleam sala de sport şi stăteam în spatele ei. Şi nu era nimeni pe-acolo. Doar eu şi hanoracul meu alb. Şi frunze pe jos. Şi nori de ploaie pe cer.

A fost un L.D.? Se poate… Nu prea are importanţă, nici acum, nici atunci când a fost. Importante sunt furnicile care au apărut acum. Sunt la degetele de la picioare, şi se uită în sus la mine. Eu le privesc şi mi se par dezgustătoare. Au cleşti mari în gură şi nişte ochi înfricoşători. Încep să se urce pe mine. Pe degetele de la picioare, urcă până la glezne, nu se opresc, au ajuns la genunchi, nu vor să se oprească, mi-au ajuns pe stomac, în stomac, din stomac, vor să mai urce, îmi sunt în ochi, în urechi, gura mi-e numai furnici lipicioase, coboară şi pe mâini, coboară mai jos de coatele mele, coboară până în palmă şi imi ajung în vârful degetelor cu care tastez rândurile acestea. Şi aici se opresc. Sunt multe şi toate colcăie prin mine. Şi apoi… apoi dispar atât de repede şi de firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Noapte bună, furnicilor. Vă mai aştept pe la mine. E cald şi bine.

Comments (2) »

Fotografia

Ea era îngândurată pentru că-i creşteau sânii.

El, vrând o poză curată, a avut un timp de expunere de câteva zeci de ani. Sânii ei au început să vibreze, au crescut ca nişte cozonaci; aşteptând să-i mănânce cineva s-au crăpat, s-au dezumflat, s-au lasat, si, într-un final s-au stafidit.

Poza lui a ieşit fără sâni.

Comments (1) »

reply

te iubesc in tara cainilor polari, a chilotilor cu Schweppes (un pic mai intepator), a black-daDa-ului

Leave a comment »

Invers

Îmi pun părul pubian pe bigudiuri.

Cânt din fluierul piciorului.

Îmi pun lentile de contact la ochiul minții.

Îmi scriu viitorul în fiecare clipă trecută.

Îmi dau singur note mici la gândire.

Îmi place să mănânc ciocolată albă. Și neagră, nu te flata.

Îmi pune oricine orice întrebare și eu o ocolesc, dar nu o uit.

De ce să mă fac eu grădinar?! Că nu-mi place meseria asta…  Testele astea de personalitate sunt aiurea.

Sunt eczema de care ți-a spus mami să te ferești. Sau cel puțin aș vrea să fiu.

Hopa vine iarna. Cu bucăți de ninge și puțină ploaie.

Se crapă ceasul în două și eu îl felicit pentru prestația lui de pân-acum. Cred că mă voi apuca să îl stresez. O fac așa încât să nu-și dea seama. Eu stau într-un cocon, nu singur oricum. Și altfel toate trec pe lângă mine (sau… noi). Și noi (sau… eu) ne facem că ne pasă. Și stăm așa-n expectativă și vrem să nu se termine. Dar noi băgăm cuvinte inutile și ne-nțelegem mai mult pe lat decât deloc. Și timpul, chiar și-așa accelerat, se întoare tot la noi și curge-ncet încet încet.

Mie-mi convine situația.

Leave a comment »

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.