Pungute cu vise

Apare. Încet, încet, nici nu îți dai seama că vine.

Te face să te gândești. La ”cum ar fi”, ”ce-ar fi dacă”, ”poate poate”, ”oare?”. Nu prea știi cum să-i răspunzi. Te uiți și tu prin jur, oare știe cineva? Și afli speriat că nici ei habar nu au. Cel puțin asta îți spun. Dar fiecare știe de fapt despre ce este vorba. Știu și ei cum e.

Încerci și tu acolo să faci ce poți, ce crezi că e bine, ce crezi că se face în cazuri ca astea. Dar știi în adâncul sufletului că fiecare caz e diferit și nu găsești ascunse sub o piatră rețete magice care rezolvă tot. Așa că nu are rost să cauți. Fiecare pentru el.

În momentul în care ai senzația că ești stăpân pe situație, apare detaliul ucigaș. Sau așa îl percepi. S-a năruit tot ce-ai reparat tu. Iei sticluța de acolo și te îmbărbătezi. ”Hai, fii puternic! Fii bărbat !” îți șoptești în ureche. Vine un prieten pe la tine: ”Lasă mă, că trece. Nu te plânge așa. Îndură.”.

Toată situația îți dă dureri de cap, fiori reci pe șira spinării și, în cazuri extreme, chiar nopți nedormite.

Cel mai rău este faptul că, de oricâte ori ți s-ar întâmpla, nu te obișnuiești niciodată cu totul.

Dar la un moment dat se termină.

Nu te așteaptă pe tine viața. Te ridici și mergi mai departe. Te ridici și spui: ”Așa… unde rămăsesem?”.

E greu să te descurci cu răceala asta.