Pungute cu vise

Visam că sunt o mare varză şi că mă mânca prietenul meu iepuraş. Se îneca cu veşnicul meu fular- cel mai bun prieten al fetelor cu sâni mici.

Din seria “Întrebări complet aleatoare, care ți se materializează în cap, dar nu te gandești înainte să le adresezi cuiva”, o avem azi în rolul principal pe mama.

EDO: Ai gata mâncarea?

Mami: Da, sigur,în cinci minute poți să vii să mănânci… Te-ai trezit?

… Nu mami, m-am gândit să te sun din vis să văd cum reacționezi.

Cobor în bucătărie și observ cu mare surprindere televizorul dat pe “Noră pentru mama”. Evident. Oricum, încerc să mă distrez numărând greșelile gramaticale pe care le fac concurenții atunci când vorbesc. Am ce să număr. Iar maică-mea este foarte entuziasmată să îmi povestească cum doi concurenți au făcut sex, iar alți doi au făcut sex oral. Vai! Câtă nerușinare. Dar, dar… era împotriva regulilor emisiunii!

În ultimul timp, s-a întâmplat doar să îmi amintesc orice vis pe care îl am. Și cum se face că, azi noapte, am visat despre cerșetorii fără obligații. Cineva îmi povestea despre o organizație, aflată pe o stradă al cărei nume nu mi-l amintesc, în care putea intra oricine, și în care erai îndemnat și învățat cum să fii un cerșetor demn. Să ceri numai lucruri nefirești. Am fost surprins de ideea aceasta. Persoana respectivă chiar mi-a spus să caut pe google, pentru că este o organizație foarte mare, cu mulți membri. Mi s-a părut fascinant și am vrut imediat să aflu mai multe detalii. Dar nu am mai avut vreme, deoarece a apărut seminaristul de politologie și ne-a chemat în clasă. Și nimeni nu voia să vină, era ultima zi din an, mediile erau încheiate, stăteam toți prin curtea școlii și nu făceam nimic. Seminaristul a început să coboare scările intrării în școală și să îl ia pe fiecare de mânecă și să îi spună să intre în clasă. Ne tot repeta: “Nu vă fie frică. O să fie interesant.”, dar noi ne ascundeam care încotro. Eu, atunci când am văzut că a coborât scările, mi-am pus gluga de la hanorac pe cap (aveam hanoracul alb cu dungi pe mine) și am început să mă plimb după banda de plastic, cu spatele la el. Și el m-a privit, dar nu m-a recunoscut, așa că nu m-a chemat în clasă. Nu știu ce aveam de gând să fac prin curtea școlii, doar era ultima zi, știu doar că nu aveam deloc chef să mă duc la ora lui, deși bănuiam că ar putea să ne prezinte niște întâmplări interesante pe care nu le găsim în toate cărțile. Dar am rămas afară. Şi curtea şcolii s-a golit. Şi eram singur. Şi mă plimbam prin curte. Într-o parte era clădirea şcolii, în formă de U, în cealaltă parte era sala de sport, mare şi impunatoare. Ocoleam sala de sport şi stăteam în spatele ei. Şi nu era nimeni pe-acolo. Doar eu şi hanoracul meu alb. Şi frunze pe jos. Şi nori de ploaie pe cer.

A fost un L.D.? Se poate… Nu prea are importanţă, nici acum, nici atunci când a fost. Importante sunt furnicile care au apărut acum. Sunt la degetele de la picioare, şi se uită în sus la mine. Eu le privesc şi mi se par dezgustătoare. Au cleşti mari în gură şi nişte ochi înfricoşători. Încep să se urce pe mine. Pe degetele de la picioare, urcă până la glezne, nu se opresc, au ajuns la genunchi, nu vor să se oprească, mi-au ajuns pe stomac, în stomac, din stomac, vor să mai urce, îmi sunt în ochi, în urechi, gura mi-e numai furnici lipicioase, coboară şi pe mâini, coboară mai jos de coatele mele, coboară până în palmă şi imi ajung în vârful degetelor cu care tastez rândurile acestea. Şi aici se opresc. Sunt multe şi toate colcăie prin mine. Şi apoi… apoi dispar atât de repede şi de firesc, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

Noapte bună, furnicilor. Vă mai aştept pe la mine. E cald şi bine.

Ea era îngândurată pentru că-i creşteau sânii.

El, vrând o poză curată, a avut un timp de expunere de câteva zeci de ani. Sânii ei au început să vibreze, au crescut ca nişte cozonaci; aşteptând să-i mănânce cineva s-au crăpat, s-au dezumflat, s-au lasat, si, într-un final s-au stafidit.

Poza lui a ieşit fără sâni.

te iubesc in tara cainilor polari, a chilotilor cu Schweppes (un pic mai intepator), a black-daDa-ului

Îmi pun părul pubian pe bigudiuri.

Cânt din fluierul piciorului.

Îmi pun lentile de contact la ochiul minții.

Îmi scriu viitorul în fiecare clipă trecută.

Îmi dau singur note mici la gândire.

Îmi place să mănânc ciocolată albă. Și neagră, nu te flata.

Îmi pune oricine orice întrebare și eu o ocolesc, dar nu o uit.

De ce să mă fac eu grădinar?! Că nu-mi place meseria asta…  Testele astea de personalitate sunt aiurea.

Sunt eczema de care ți-a spus mami să te ferești. Sau cel puțin aș vrea să fiu.

Hopa vine iarna. Cu bucăți de ninge și puțină ploaie.

Se crapă ceasul în două și eu îl felicit pentru prestația lui de pân-acum. Cred că mă voi apuca să îl stresez. O fac așa încât să nu-și dea seama. Eu stau într-un cocon, nu singur oricum. Și altfel toate trec pe lângă mine (sau… noi). Și noi (sau… eu) ne facem că ne pasă. Și stăm așa-n expectativă și vrem să nu se termine. Dar noi băgăm cuvinte inutile și ne-nțelegem mai mult pe lat decât deloc. Și timpul, chiar și-așa accelerat, se întoare tot la noi și curge-ncet încet încet.

Mie-mi convine situația.

Băi motane, m-am săturat să tot zic că ”De mâine mă apuc să… (înlocuiește cu ce vrei tu aici)”. De mâine m-apuc de învățat, de mâine nu mă mai enervez, de mâine citesc mai mult, de mâine mă gândesc mai bine, de mâine nu o mai supăr etc. De fapt, ce vreau să spun prin toate astea este că îmi doresc să nu mai fiu un mare fricos și să îmi trag palme tare de tot atunci când simt că o iau razna dintr-un motiv cât se poate de idiot. Pentru că orice motiv este idiot. Mi se pare că mă chinui degeaba. Că așa m-am crescut singur, așa mă pedepsesc singur, așa o să rămân și gata. Din când în când mai vine ea și-mi bagă mințile în cap, îmi trântește o palmă de intru în pământ ca un țăruș înfipt cu barosul. De adânc. Doar că e un țăruș neascuțit. Și eu sunt puțin tocit. De asta nu scap decât dacă mă arunc cu parașuta de la 10 kilometri înălțime. Și-atunci să vezi palp ficșăn frate! Io sunt legea și nimeni nu îmi stă în cale! Cine-o face, primește multă iubire și se riscăăă!

Până la urmă, mâine ce se întâmplă?

Știu!

De mâine, o să fiu exact aceeași persoană care am fost și până acum.

edo: “Cum a încăput câinele pe-acolo?”
pdc: “Şi-a supt burta”
edo: “Dacă i-a încăput capul, îi încape tot corpul”
pdc: “Da, că nu poate să-şi sugă capul”

edo şi pdc merg pe banda de bibiclete
pdc: “Mi-a căzut lanţul”

Omul prin definiție este o ființă plină de defecte, iregularități și imperfecțiuni. Nu își poate încălca decât propriile legi, pentru că nu este îndeajuns de inteligent încât să le încalce pe ale altora. Și legile sale sunt necesare ( crede el ) pentru a păstra haosul general la un nivel îndeajuns de scăzut încât să se poate simți el bine. Aceasta pentru că omul este, de asemenea, o ființă egoistă. Câteodată are puterea de a părea interesat de altcineva decât persoana sa ( momente ce trebuie speculate la maxim și de care trebuie profitat, evident pentru binele celui care profită ), dar, în linii mari, se păstrează tendința generală de egoism. Nu trebuie să te sperie faptul că aveai impresia că mintea ta este imaculată. Ești din aceeași bucată de pământ ca noi ceilalți. Nu ești special și nu ești interesant. Poți să mori liniștit.

Cum am pus piciorul în casa asta, am simţit că trebuie sa fii omorâtă. La început, credeam că o să se calmeze de la sine situaţia şi că nu voi fi tentat să dau curs acestor gânduri răzleţe, dar când te-am văzut mi-am spus în sinea mea că acesta este cel mai corect şi cumpătat lucru pe care l-aş putea face cu mâinile mele nepricepute. Pentru că sunt un om neîndemânatic, după cum probabil ai observat şi tu în repetate rânduri. Am două mâini stângi şi două picioare stângi, cum s-ar spune în popor. Mai sunt şi timid pe deasupra, dar asta nu are relevanţă în contextul morţii tale. Îţi spuneam doar aşa… ca să ştii.

Cum am ajuns eu la concluzia că trebuie să te omor? Păi… e simplu. Fiecare om are un negru mic în creier. Bine, nu chiar TOŢI oamenii… de exemplu, călugării shaolin pun pariu că nu au nici un negru mic, pentru că ştiu mai bine decât oricine ce înseamnă armonia. La polul opus sunt oamenii ăia cu “halatul, domnule! cât e halatul?!?!? preţul ţ e prea scump!!!”, care au prea mulţi negri mici. Dar, în general…

O clipă, tocmai s-a materializat o lacrimă pe obraz şi trebuie să mi-o smulg cu piele şi carne cu tot.

Aşa. Cum spuneam, în general, fiecare om are negrul lui mic. Acesta constă în fapt într-o mare pată goală pe creier corespunzătoare unei anumite bucăţi din gândirea lui conectată cu diferite amintiri şi poate reminescenţe ale unor vremuri sau întâmplări care l-au marcat pe subiectul nostru de-a lungul timpului.

Pauză mică. Trebuie să-mi frec ochii că e 4 dimineaţa şi parcă începe să mi se facă somn.

Mă gândeam zilele trecute în câte feluri poţi folosi un bec. Un bec normal, rotund, fără nimic special, care să lumineze dacă-l înşurubezi, dar să poată face şi altceva. Îmi testez una din idei cu tine. Gura mare… Îţi introduc becul cu multă grijă în cavitatea-ţi, iar apoi îţi apăs puternic pe obraji. Nu trebuie să-mi mulţumeşti. Mai bine ai grijă la furculiţa aia care îşi face loc printre moleculele de aer pe care-ţi doreşti să le inspiri şi se îndreaptă nu foarte repede, dar cu ţintă către vena cava superioară. Sânge, sânge, sânge… Nu am mai văzut de mult atât. În cantităţi atât de mari. Iau şi eu un pic într-o punguţă de plastic cu fermoar. O să-l ţin în frigider, coagulat şi, când îngheaţă suficient de mult îl sfărâm cu spărgătorul de viaţă… pardon, gheaţă… şi mi-l torn în bere, că tot nu-mi place gustul ei. Mai învârt un pic furculiţa în loc. Cred că o să trag serios de ea până se rupe una din coaste. Hopa. Ia uite surpriză! Se văd plămânii! Ăştia merg stricaţi cu mâna că doar sunt golaşi pe dinăuntru. Şi, pentru că te iubesc atât de mult, îţi suflu în ei puternic ca să te mai ţin un pic în viaţă. Ia să vedem ce mai găsim pe aici… piele, iară piele… nişteeee muşchi… nimic interesant… mai dăm nişte bucăţi din tine la o parte (poţi să dai şi tu o mână de ajutor dacă vrei)… Aha! Aici te ascundeai, inimă! Şi bate, şi bate, şi bate… Parc-am fi într-un film prost în care se aşteaptă deznodământul. Hei, e filmul NOSTRU prost! Plăcerea pe care o resimt atunci când îţi ating inima întrece imaginea pe care ne-o făuream amândoi în momentele noastre cele mai frumoase. Vrei să pui mâna? Vezi…? Este a ta! Este a noastră! Alo, ne-am calmat?! Nu-s nebun! Tu dintre toţi ar trebui să ştii cel mai bine asta! Stai o secundă… Da, uite cuţitul. Facem o găurică mică în inimoară. Mică, mică.

BEAU CU PAIUL DIN INIMA TA.